Ma uit in ochii ei, se vad multe culori acolo, un verde pierdut, putin negru, si acel rosu sangeriu impartit in multe liniii ce acopera albul lor natural. Simt atat de multa neputinta in ochii ei, atat de multa singuratate si dorinta de a fugi, incat imi e teama sa o intreb:-ce s-a intamplat? Mainile ei sunt impreunate cu ale mele, tinandu-le cu o caldura din aceea de copil, care ar vrea sa doarma in bratele mele, o tinere atat de fina, atat de plina de sentimente!
In tacerea aceea infinita, glasul ei suna ca si un falfait de aripi, calmant, apasat, si cu gandul spre libertate, cu gandul spre zbor. Ridica privirea, trage aer in piept, desprinde buzele, se uita in ochii mei. Simteam ce vrea sa spuna, am mai fost parasit, sentimentulapare clar si prevazator in acea clipa. "Te iubesc! Te iubesc si simt asta de putin timp, dar o simt intens! Te iubesc si regret ca te iubesc, nu vreau sa te iubesc!" Pentru o clipa am crezut ca situatia este una ireala, ca nu e loc pentru o despartire aici, inima batea in ritmul format de impresia despartirii, ochii ei pastrau aceeasi umiditate si roseala in ei. "Esti minunat, iubitor, dar tu nu esti tu, tu esti altcineva, si eu iubesc acest altcineva, si intr-o zi, sigur acel tu va reveni in tine, si atunci nu te voi mai putea iubi, as ramane suferind dupa altcineva, plangand dupa altcineva, si as incepe sa urasc ceea ce esti tu! Tu esti altfel, si in acel altfel simt ca nu e loc de iubire pentru mine!" Erau doua, doua lacrimi, amandoua din ochiul drept, la mine in gat un nod imens imi incetinea respiratia, lacrimile ei de pe obraz pe blugii mei! "Dar am facut totul spre a iti arata iubirea mea, nu am vrut sa gresesc cu nimic, stiu ca sunt prea serios, sau distant uneori, dar deschid aceste bariere des, nu le tin inchise, nu pentru tine, esti minunata si nu vreau sa te pierd!" In mintea mea era o lupta de principii, de emotii, de trecut cu prezent, de prezent cu viitor, se loveau intre ele sentimentele si imi dadeau de inteles ca imi cautasem prea mult cuvintele acestea si ca nu eram deloc sincer in ele. Undeva adanc, eu chiar imi doream mult sa plece, pentru ca am un dar de ceva timp sa fac oamenii sa sufere intr-un fel sau altul, si stiam ca ea nu merita asta. De fapt nici unul din noi nu suntem un bun, nu suntem material de comparat, nu apartinem unul altuia. Scoate de sub un caiet de pe raft o foaie, si imi citeste doua versuri dintr-o strofa ce i-am daturit-o cand am cunoscut-o, si le-a ales cred pentru acest moment. Imi spune cu un glas ce parca se schimbase brusc, devenind un pic mai gros, mai ridicat: "Mi-ai scris intotdeauna pe placul meu, si asta mia placut cel mai mult: -In vene imi curge in loc de sange vant/ in ochi-ti sunt umbra si nu sunt ce sunt!- acestea sunt versurile care inlocuiesc orice cuvant scos de tine acum..." Se uita in gol, stiam ca se lupta cu sentimentele ei, simteam ca trebuie sa plec, ma simteam rau, nu stiu daca vroiam sa plang sau sa urlu, dar vroiam sa fiu cu siguranta in spatele acelei usi a incaperii ce ne adapostea. Ii sterg lacrimile, imi pune mainile in jurul gatului, ne sarutam, mai simtisem in trecut acest gust amar al unui sarut plin de lacrimi...are o bluzita din aceea pe care nu am inteles-o niciodata, acopera doar umerii si spatele pana la jumatate, adica ar vrea sa pacaleasca frigul si sa fie si sexy. O ia pe ea, nici un cuvant nu mai scoate niciunul, isi ia incaltarile, o umbrela din cuier, deschide usa, se uita la mine, ridica din umeri ca si cand ofteaza tot corpul ei, pleaca privirea, si pleaca si ea...eram singur, singur in casa ei, fusesem parasit, aveam sentimentul acela ca as vrea sa beau o vodka, sau macar un Metaxa, ma uitam in jur, era lumea in care traiam de putin timp, din cand in cand... Mi-am luat sacoul, si intr-un fel am spus cateva cuvinte bolborosite printre buze, luandu-mi la revedere de la acea incapere, am inchis usa, am incuiat-o si am lasat cheia acolo unde m-a invatat ea sa o pun, sub pres. Poate cineva intr-o zi o sa o tina la cheile lui, cineva care o va iubi, cineva care o va mangaia... Sambata seara, nimic de facut, racoare de toamna, vant rece. As merge pe jos imi spun, doar ca trebuia sa trec pe o strada ce o ocolesc de mult timp. Chem un taxi,la radio o melodie pe care dansam uneori, ii placea ei mult, Gary Moore, cobor aproape de casa, o iau printr-un loc ascuns de privirile altora, ma opresc pe loc, plang cateva minute, si nu doar dupa ea, si intre acele lacrimi erau cateva si de bucurie, pentru ca stiam ca nu sunt eu cel care trebuie sa fie langa si pentru ea...apoi am ajuns acasa, si undeva in noapte tarziu mi-a dat un sms, m-a trezit din somn, si scria: "Voi mai lasa ceva timp cand plec de acasa cheia in acelasi loc, poate o parte din tine isi va dori sa o caute!" Nu am raspuns nimic, nu acum, nu mai incolo, nu niciodata...dar stiu ca eu nu pot fi un trecator prin asternuturile ei pline de sentimente, asadar, acea cheie va fi luata de altcineva, eu nu o voi mai lua niciodata...
P.S.: Timpul trece peste noi, cu nepasarea hotului grabit, ce strange prada fara sa se uite! William Shakespeare
Still got the blues - Gary More
Asculta mai multe audio diverse
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu