In spatele mainilor murdare...(sau:de vorba cu tine, indiferent cine ai fi)

Iti ascunzi chipul in spatele mainilor murdare! Oricum reusesc sa iti vad fata! Ai mainile murdare de la crima ce ai facut-o de curand. Ti-a ramas Timpul pe ele, te-ai murdarit cu el, nu ai lasat nici o secunda sa treaca fara sa o atingi, nici o clipa, nici o ora, ti-ai imbaiat mainile in baia de timp. Puteai face o alta crima, ai ales sa o faci pe asta. Intotdeauna alegi calea cea mai simpla, ucizi ce e cel mai usor pentru tine, nu ai fost niciodata in stare sa omori Monotonia de exemplu. Eu intotdeauna m-am luptat cu ea, am pus-o la pamant chiar, mai lipsea doar sa o lovesti, sa ii dai lovitura decisiva, dar ai ales calea cea simpla si atunci. Nici macar atunci cand a aparut intre noi nenorocita aia de Minciuna, si sa fim seriosi, s-a dus la tine direct si ai reusit sa ii faci fata la inceput, nu ai fost in stare sa o omori definitiv, a trebuit sa ii mai acorzi tu o sansa, nu am inteles niciodata de ce a trebuit sa o lasi sa mai traiasca intre noi. Incepuse sa se tina dupa mine permanent, ai adus intre noi ceva ce la un moment dat parea mai atractiv decat tine, ai inlocuit o crima ce ar fi fost benefica, cu o alta crima, pentru ca Minciuna ucidea intr-una in mine partile mele bune! Da, stiu, acum ma acuzi ca dau vina pe ea. Nu dau vina pe ea, dau vina pe tine ca nu ai alungat-o la timp. La fel ai procedat si cand ai inceput sa ai acele discutii enorme cu Fericirea, imi reprosai ca eu am dat-o afara din casa, vezi Doamne ca ea consuma prea mult si daruia prea putin! Da pana la urma cine s-a luat cu ea de par si s-s aliat cu nenorocita aia de Depresie? Nu tu? Nu tot voi ati alungat Fericirea din casa? Si da, am avut dreptate, la un moment dat chiar consuma prea mult, deja simteam ca nu mai am dupa ce alerga, lua totul ea, din prima, fara nici un resentiment, si sa fim seriosi, stii bine ca trebuie sa iti patrezi intotdeeauna cate o resursa din Dorinta, pentru a nu ajunge nefericitul unei mari fericiri! Asa, ca veni vorba, cine a zis la un moment dat ca Dorinta nu isi mai are locul intre noi? Daca iti amintesti bine, eram amandoi in pat, intinsi, si faceai scena aia a ta renumita cu migrena, si ai zis ca esti de parere ca pentru moment Dorinta nu mai are loc intre noi si ar trebui sa o lasam sa se aeriseasca, sa o mai scoatem in lume, sa se mai reincarce. Da, recunosc, m-am enervat foarte tare atunci, stiind ca eu mi-am dat tot interesul pentru ca Dorinta sa ramana la aceeasi intensitate. Si hai sa fim seriosi, si nu ma mai ingana, am lasat-o sa se reincarce, si ce am rezolvat? Eh, da, asa e, a fost un sex placut in seara aia, dar apoi, tot Dorinta a fost de vina? Da de unde, eram in pat trei in loc de doi, eu, tu si nenorocita aia de Depresie. Te uiti in ochii mei si imi spui ca m-am incurcat cu Lasitatea, ca am dat eu inapoi, ca mi-a trebuit mie sa ma incurc cu Minciuna! Poate ca la un moment dat am fost si coplesit de Minciuna, si nu mai putea sa o suport, si Lasitatea se invartea in jurul meu, dar sa nu uitam cine a adus Minciuna intre noi. Da, normal, putem sa o refuz, dar cum sa refuzi o asemenea frumuseste, si nu te stramba, stii foarte bine cat era de buna!
     Azi noapte te-ai apucat din nou sa cotrobai printre cratitile tale in bucatarie, sa le trantesti stiind foarte bine ca ma enerveaza asta, ai spart sticla aia de bulion! Nu stiu, la ce iti trebuia tie bulion pentru oua batute? Si acum nu mai imi reprosa ca imi plac mie ouale batute, doar ti-am zis intotdeauna ca stii sa le faci cum imi place mie! Te pricepi! Eh, da, au incercat si altele, dar tu ai facut- o intodeauna pe gustul si placul meu. Dar, nu putem ramane impreuna doar pentru ca imi place ce stii sa faci cu ouale, nu?
    E cazul sa ies la o plimbare, in seara aceasta ma intalnesc cu Inceputul, zicea ceva de o bere, s-ar putea sa cadem la pace pana la urma si sa punem in picioare proiectul ala legat de Viata, am fi un trio exceptional pana la urma. Da, exceptional, Eu, Inceputul si Viata! Sa vezi ce o sa iasa!

Timpul, in tacerea lui asurzitoare!

          Ca doua picaturi, una langa alta, identice,
          sentimentele trecute se aseaza in mine...
          Tacerea asta e asurzitoare!
          Asemenea unei ploi de vara, asemenea unei furtuni,
          e izvorul cald ce mi se aseaza-n privire...

          Astazi  e asemanator unui rebus imposibil de terminat, 
          din revista vietii mele,
          ceea ce aproape ieri ghiceam dintr-o privire.
          Totul e inclinat spre efemer...
          Pare ciudat cum unele lucruri nu au sansa, 
          nici macar sa ramana amintire!

          Ce tanar imi pare chipul in oglinda asta batrana,
          si in interior parca ar fi trecut doua vieti, doua intr-una,
          intr-o ordine dictata de ratiune, bolnava stapana:
          "-La inceput adevarul, apoi minciuna!"
          
          Dusmanul nostru prietenos alearga imprejur, 
          nelasandu-ne sa uitam
          ca mergem impreuna la drum, 
          cu el in frunte, condusi nebuneste de el si alergand in nestire, 
          blestemati fiind parca sa il urmam,
          aruncand in acest TIMP din noi,
          gand din gand, dor din dor, amintire din amintire...

          Si cateodata unii dintre noi cand vom ajunge la capat,
          unde drumul se termina previzibil sau brusc,
          asemenea unei ploi, asemenea unei furtuni,
          izvorul cald si batran din gand si privire,
          curgandu-ne in maini, ne va aduce in gand,
          cea mai indepartata si aparent uitata,
          amintire!
          
    P.S.: Amintirea ramane pentru totdeauna si pentru fiecare, un loc de intalnire!
       
       
  
          

Efemer

  Si poate ne dorim mai mult, sau poate ne dorim sa fie altfel, si ne rugam pentru asta, ca o adiere sa fie, ca o frunza purtata de o furtuna. Poate ne place asa, poate ne inchipuim totul ca fiind stabil, si de fapt totul este efemer, ca si aceste cuvinte. Si ce frumos este totul cand totul este frumos. Si cat de bine ne e atunci cand ne este bine. Si ce frumos este totul atunci cand este bine, bine in jur, bine in noi, bine intre noi. Sau poate e doar o adiere, una calda, din aceea de vara, racorita doar de briza. Ca un val care creste cand se apropie de tarm, ca un buglare de zapada rostogolindu-se de pe un varf de munte, sentiment cu sentiment, incertitudine cu incertitudine, frica cu frica, bine cu bine, rau cu rau, toate aproape de tarm sau toate in rostogolirea lor cresc, si cresc in noi, si noi crestem cu ele. Poate devenim atat de plini intr-o zi incat nu le mai putem duce, sau poate nu mai putem respira ca atunci cand pareau a fi putine si mici toate acestea, si totul face parte doar din trecerea timpului si cu trecerea timpului...si noi suntem timpul, noi suntem plini de el si uneori prea aproape de tarm... Cum ar fi daca nu ar fi efemer? Oare cat de mare s-ar face bulgarele? Oare valul cat de tare ar plesni in tarm? Si totusi mai e mult, foarte mult, si mult mai trebuie sa caram in noi, si mult trebuie sa avem grija ca tot ce e in noi sa aiba o inceata rostogolire, pentru a avea timp sa simtim gustul fiecarui lucru, sa nu fim opriti in drumul nostru de catre saturatie... Si e interesant, ca ducem in noi razboaie in care indiferent cati adeversari am avea noi iesim invingatori si tot noi iesim si pierzatori din ele. Poate in orice furtuna e ceva miraculos, si dupa fiecare furtuna se asterne linistea aceea ce pare trasa din eternitate pentru a o oferi speranta de eternitate... poate in fiecare furtuna e un sunet din Chopin, care sa redea speranta de liniste. Poate ca de asta avem nevoie cu totii in mijlocul acestui razboi dus in timpul furtunii...poate ca trebuie sa o luam mai incet si sa mai stam in larg...pe valurile altora...

        P.S.: Poate avem un destin sau poate doar trebuie sa plutim...sau poate amandoua...cine stie?