Incotro...?

     Nimeni nu e infinit. Toti ne socotim, ne adunam, ne impartim, ne scadem, apoi ajungem sa ne imprastiem; ne scoatem din paranteze, ne introducem in situatii in care nu avem sanse de convietuire cu altii, ne maltratam, ne ciocnim, interactionam in situatii in care ar trebui sa fim doar pasnici, avem pretentii, ne judecam, judecam si castigam ori pierdem, ne bucuram de lipsa sau "nefericirea" altuia, ne intristam de situatiile negative pe care le avem; ne uitam asa de multe ori, asa rai, asa nepasatori, asa mitocani, asa duri dar duri cu persoana noastra, persoana pe care ar trebui sa o iubim cel mai mult; dar nu e nimic, uitam si asta, si mergem mai departe, nepasandu-ne ca de fapt noi stam pe loc, ba chiar mergem inapoi uneori, si nu inapoi in timp, ci in negativele situatii pe care le-am condus de atatea ori!
     Lucrurile acestea nu tin de scoala, nu tin de profesori sau de educatia oferita de ei, nu tin nici macare de asa zisii "7 ani de acasa". Tin de noi, de trista nepasare de a ne purta grija. Si ne intrebam, si de cele mai multe ori tot noi ne dam si raspunsul pentru ca suntem prea lasi sa acceptam sfaturi si ii consideram pe ceilalti prea prosti pentru a ne da ei un raspuns. Greseala cea mai mare: prezenta superioritatii si frica enorma de inferioritate, teama de desconsiderare, greseala ignorata, calcata in piciorele sortii.
     Ne acceptam soarta, condusa de altii, ca si cand asa ar trebui sa se intample, pentru ca asa a facut toata lumea, refuzam sa privim inapoi, in istorie, fie ea a noastra sau a altor civilizatii, uitand ca pe acestea s-a cladit baza dezvoltarii umane, intelectuale, materiale, sociale, a omului, individual sau nu. Preferam sa ne incredem in diferite teorii manipulatoare, lipsite o mare parte din ele de orice urma de culturalizare, excludem adevarul sclaviei cotidiene in care respiram de fapt, alungam oamenii cu proiecte indraznete, nu mai avem timp de vise, nu mai avem timp sa radem, sa glumim, avem nevoie de viteza, nu avem nevoie de iubire, nu mai avem voie sa visam, nu, nu avem voie sa avem timp pentru asta, suntem prea ocupati sa obtinem diplome, sa facem bani, o da, cat mai multi bani, nu mai plangem pentru durerea unui apropiat, nu mai facem nimic...suntem pe moarte asa, intr-o vreme in care nu mai e loc de ratiune, ci doar de complacere.
     Si acum te intreb pe tine prietene drag: cine esti tu? cine sunt eu? ai loc in mine, sau am eu locul meu in tine?
     Hai sa renuntam la haina asta intepatoare si grea a timpului, hai sa imbracam bunatatea, impartasirea lucrurilor cu sau fara valoare, hai sa ne parfumam sufletele cu adierea unei brize marine, hai sa ne machiem chipurile cu cele mai vii culori atunci cand lacrimile se stapanesc cu greu sa ne sara din ochi!

                   P.S.: Erau acum circa 7 ani si jumate, duminici in care canta fanfara pe aleea de la poalele tampei! Imi e dor de acele duminici, erau lipsite de mahmureala celor de acum, si mai pline de pofta de viata si sete de iubire.